Later Edit - campania Heineken The Voyage

Ok, statui eu stramb si judecai drept (gravitand in fata laptopului de munca) si ma hotarai sa particip totusi si la concursul Heineken. Da, ala cu The Voyage, cu premiul cel mare un Space Training colosha la NASA.

Stiu ca intial am zis ca nu, lasa, aici in prima postare pe tema http://mukallita.blogspot.ro/2013/07/the-voyage-sau-calatoria-cu-c-mare-de.html, ca ce sa fac eu cu un Space Training daca nu ma trimit apoi si pe Luna.

Dar nu se stie niciodata cum e cu norocul aluia care nu incearca, pana la urma am atuul cel mai mare, doar mi-a zis mamaie de la Bechet ca am mancat mult Turkish delight cand eram mica. Ar fi timpul ca Universul sa ma rasplateasca si sa-mi intoarca investitia in noroc, nu?

Cat de tare ar fi sa o sun pe mamaie Sab(r)ina de la NASA:

Io: "Alo, saru'mana, mamaie, io sunt. Te sun de la NASA, sunt la un Space Training".
Mamaie: "A? Ce-i aia maica? Speis trei ning?"
Io: "Ma pregatesc niste neni sa plec in Spatiu asa ca cosmonautii. Ca nenea Yuri ala de a avut cateaua aia Laika cum avea tanti Lenuta una, mai stii? Ma dau cu un scaun intr-o bila mamaie, si se invarte tare asa de imi zboara si falcile de pe fata in lateral."
Mamaie: "Si cat costa, maica?"
Io: "Nimic, am castigat un concurs."
Mamaie: "Si la ce-ti foloseste, maica?"
Io: "Nu stiu, da' e cool, ia iesi matale acolosha la poarta si zi-le vecinilor tatzi ca te sun de la NASA, din SUA, fac antrenament pentru plecat in Spatiu."
Mamaie: "Bine, fa, maica, le spui. Deci vii la Bechet sa ma vezi cu racheta, asa-i?"

THE END.

THE Voyage

Well people, I have decided to enter a competition. Not just any competition, but a real one, for bloggers. As a challenge. Just to see where this “new entry” blogger journey takes me.

It is a contest set up by a Romanian established blogger Cristian China a.k.a. Chinezu’ (who’s actually making money out of it after 6 years of blogging) inspired by Heineken’s campaign called “The Voyage, Legendary Travelers wanted.”

The stake of Heineken’s campaign? “A legendary, innovative, progressive journey” with a spe(a)cial price: a SPACE TRAINING (or Training for Space to be more exact). “The challenge set for bloggers aims to reach those on the look for once-in-a-lifetime, unique, extraordinary experiences.”

I thought it only referred to their other prize, namely to teach you how to find your way in this within reach environment. And given that I find looking at an A to Z driver’s map (or any other map for that reason) a challenge, I initially said to myself why not, count me in!

But to be honest the Heineken campaign sounds too ambitious for my adventurous (not) self. One of the requirements is “ bloggers to post on their blog and Facebook page at least one article on the most adventurous journey they have ever taken in the spirit of Dropped episodes” (where ordinary people are dropped in totally remote and unknown places and left to handle things by themselves, as per funniest episode so far http://www.youtube.com/watch?v=WA6tMFQuON8).

Therefore, considering that neither have I eaten anything more adventurous apart from my personal diaper production (as a baby being brought up in the country side by grandparents who left me in my cot as had to work the land) nor have I set foot in my dreamed of Australia, I don’t feel I fit the profile.
Plus, the winner gets the NASA space training, but is not sent to the Moon afterwards, not even close to the edges of the Earth for that matter.

So I said to myself that I fit better with the “earthly” profile of Mr. CC with a catch as he is currently looking for a blogging partner. And he accepts that we write about “the importance of an initiating journey that one must do at least once in a lifetime. It may be geographical or spiritual, just let the world know why you think it’s a massive learning experience that in the end changes you for the better.”

And since in my case the spiritual journey went parallel with a geographical one, especially when I was solo, I must describe them together, right?

My first (not the only one, ok) “adventurous” journey ever was when I first emigrated, of course. From Slatina, Olt, Romania (my birthplace in the South) to Sibiu, Transylvania, Romania (200kms up North from where I was born). 19 years old I was. During those hard times Oltenians (as nicely referred to by the Seebee-ans=people of Sibiu) as we nicely call them when they don’t call us “leekonians” for eating too much leek when we don’t sell it to them at high prices) were only allowed to enter Sibiu with highly skilled immigrant visa and resident’s stamp on the passport. Now that I am profanely married to one of these guys, I have been granted full rights of citizenship!

Sad thing not having had any fun in highschool due to living with Mrs Elena Ceausescu (yes, the dictator’s wife) under the same roof. But, man, the vida loca I lived during my first two years of Uni (that long it took me to deal with my frustrations) totally made up for the lost time: one could only find me clubbing, bailando, billiards giocando, cigarettes and alcohol consumando, my exams fail-ando, you know, young and restless home get-aways.

[caption id="attachment_165" align="aligncenter" width="300"] Sibiu, 2002-ish. I had no care in the world, I was wearing Mickey Mouse T-shirts, flared jeans, wild red dye on my head, man, I was living the life![/caption]

Alongside with this, however, I was slowly learning to handle life myself. Mrs Ceausescu was no longer cleaning after me all the time with reasons such “you go learn, if not you will end up washing toilets in my school”. She was no longer cooking for me or leaving food on the table to be eaten at exact hours of the day. Managing things by myself I finally learned how to start depending on myself, too! This phase taught me to find resources to move forward within me, without immediately running to ask for help or living in a state of laziness knowing that someone else would have my back covered every time. Therefore new connexions started to interact in my brain, neurons from previously unexplored areas started to burn.

So I rolled my heart up in my sleeve and with an exulting positive energy within I emigrated to the UK at 24 years of age. On a visa again. Alone again. And I believe that the first two years of immigration in the U.K. (2004-2006) when I was alone made me grow stronger and become iron made a la Mrs Thatcher. As Anjelina Jolie’s clicheic tattoo wisely quotes: “what does not kill me, makes me stronger.”

[caption id="attachment_166" align="aligncenter" width="225"] London, 2004, With that very entrance ticket I visited the Houses of Parliament and I was ever so proud to be in the building whose pics of I had only seen in my English handbooks as I felt like having reinvented the wheel![/caption]

I survived my first plane flight (I being one of those people who close their eyes at take off, stick their nails in the seat handles, do praying crosses with their tongues in the mouth thinking “Dear God, what have these people invented!”, convinced that one enters a plane like the miners in a mine not knowing if they’d ever come out). I also survived home-sickness, too, (honest to God I cried my eyes out for 6 months every night because of the “dor” for home, yes, “dor” that unique Romanian word possibly originated from “durere”=pain to indicate one’s missing one/something ‘till it hurts). I survived bronchitis, asthma, the changing of 5 different U.K. families (I was an au-pair looking after children) for not having put up with being treated as some sort of inferior member of the society and even being thrown out in the street with all my earthly belongings with no money in my pocket or in the bank.

Ok, I may have not floated lost in a boat along the Thames somewhere, but I did hit the streets of London getting lost on purpose with no clear destination set in mind. And I attended English lessons taught by native English speaking teachers joining students from all over this big world. I got a feel of how it was like to boil in the “multicultural meting pot of London” and I then finally learned how to speak English fluently. And in order to find a job (to secure the “bear” necessities such as a roof over the top of my head and food on the table) I always adapted to the job market requirements and did many jobs to the best of my capacity, cleaning included. Yes, even in 8 bedroom, 5 bathroom, pool house, dog house, flea house, au-pair house houses.

I was now earning freedom and independence at the school of life. I bought my first rattletrap car ever and having had food and accommodation paid for there was lot of pocket money for me to spend on leisure and entertainment. I met and befriended people from all over the world. Some of them are friends for life even to this day even if they live to the other side of the world. I experienced living alongside different cultures with different food, different life styles.

With the travelling bug in me I then started seeing more of the world: either backpacking in Italy in 2005 (I irremediably fell in love with Italy and decided that between Rome, Venice, Pisa and Florence the latter will be in my heart the first) or boating in Thassos in 2007 or train-ing the “underwater” train to Paris in 2008 or car-ing in Zakynthos in 2010 as follows:

ITALY, 2005

 Thassos island, Greece, 2007

[caption id="attachment_175" align="aligncenter" width="300"] what did I tell you about the map? Especially the Greek language map. Yes, that language that made me miss the exit on the motorway while I was trying to read EXODOS on the marking[/caption]

Paris, 2008

[caption id="attachment_176" align="aligncenter" width="225"] train station in Paris looking at the same old map. To be honest I think I could indeed safely register for Heineken’s competition as I really am Dropped! Well, not as dropped as my mother in law who duly provided my father in law – lost in Bulgaria – with a map of Romanian Apuseni Mountains instead...[/caption]

[caption id="attachment_177" align="aligncenter" width="225"] La Tour Eiffel a trois cent metres, so I found it without the map![/caption]

Zakynthos, 2010

[caption id="attachment_181" align="aligncenter" width="300"] Blue Caves[/caption]

[caption id="attachment_182" align="aligncenter" width="300"] Navaggio Beach[/caption]

[caption id="attachment_183" align="aligncenter" width="300"] Navaggio beach, Heaven on Earth[/caption]

Some time, along the way, I got hold of Donald Neale Walsch’s book called “Conversations with God” and I started my spiritual journey, too. I was no longer FEAR-ful of burning down in Hell if I didn’t confess my sins to a priest or did 1,000 compulsory crosses with my hand during a service. And I remembered the peace felt when experiencing THE light at the end of the tunnel while floating to greener pastures when I got run over by a car in my 18’s year of age. And I started to believe again, but this time in myself as a part of something bigger and more powerful surrounding us.

There wasn’t just a journey that changed me. There were more leading to a bigger one: the life journey. Has it changed me for the better so far? I’d say yes. True, I can no longer find my roots, I lost my sense of belonging (since I emigrated back to UK in 2008 and emigrated back to Romania in 2011), but I feel stronger, more resourceful. Am I also independent? Checked. Does my daughter have a role model of stubborness legacy (or of sneaking the way through as Oltenians do as her father talks about her mother) from her mother? Oh, yes she does. The journey of becoming a mother and raising a “man-cub” has been the most challenging of all so far. I was forced to learn patience under “optimum” work environment as a child manager.

Meanwhile, I warmly recommend that you find the guts to step out of your comfort zone you might find yourselves in at the moment: if you are high school graduates and want to go to Uni, do so in a different city to the one where your parents live. Live your mum’s house or you risk turning into a selfish lazy pep like I was in high school. If you’re in your 30+’s and still live with your mummy get out of there or else no bloody person in the world will partner up with you any more as my mum strongly advocates. If you’re in doubt of whether you should leave the country or not, go for it! Nothing compares to testing your personal limits in order to become stronger, more experienced, more knowledgeable, more confident.

And to put a long story in a nutshell at last, considering that I still make some money go round from here to there for UK and I stare at some financial graphs every day, I’d say that as per below graph, physically travelling from point A to point B (by horse, train, car, plane) is of no matter at all unless the spiritual journey that develops alongside doesn’t lift one to a higher spiritual vibrations.
I therefore, look forward to seeing where la vida loca carries me moving forward. There, I said it all now.

Later edit: since this posting I have actually changed my mind and entered Heineken’s The Voyage competition with the Space Training as the first prize.

[caption id="attachment_184" align="alignnone" width="300"] Yellow line=geographical journeys, red line="sucky" journeys, green line=spiritual evolution Age axis hopes for "sucky" journeys to end once you're technically no longer restless[/caption]

THE Voyage sau Calatoria cu "C" mare de tot

Na, gut, Leute, ma hotarai sa particip si eu la un concurs. Nu din ala care rimeaza cu urs, ci unul pe bune, pentru bloggeri. Asa ca o provocare. Asa ca sa vad unde ma poarta si calatoria asta de initiat in ale blogger-elii.

Concurs organizat de Cristian China http://chinezu.eu/2013/07/15/caut-colegacoleg-de-blog-pentru-chinezu-eu/ inspirat de Campania Heineken “THE Voyage, Legendary Travelers wanted” https://iframe3-ro.heineken.com/resources/voyage.2013/pdf/Regulament_Calatori_Legendari_din_Social_Media.pdf.

Miza campaniei Heineken? “O calatorie legendara, inovatoare, progresista” cu premiu speshal (sic!): un SPACE TRAINING (mai corect un Training for Space ar fi fost, antrenament de pregatire pentru Spatiu). “Provocarea lansata bloggerilor ii vizeaza pe cei aflati in cautare de experiente unice, extraordinare, care se intampla o data in viata.”

Credeam ca de fapt, se refera doar la primul premiu si anume la a te invata sa te orientezi si sa te descurci in spatiu…l asta, mai apropiat. Iar cum mie inclusiv sa imi pui o harta din aia de masina de la A la Z in mana ca sa ma descurc cu ea pe pe strazile Bucurestiului mi se pare o provocare, initial am zis ca I’m in, count me in!

Dar mi se pare, sincer, prea ambitioasa pentru nivelul meu de aventuriera, pentru ca una dintre cerinte este: “sa posteze pe blogul si pe pagina de Facebook minim un articol despre cea mai aventuroasa calatorie pe care au realizat-o, facand o asociere cu […] episoadele “Dropped” (=Picat ..din spatiu as adauga eu)”. Iar cum eu in afara de productia personala din scutec (bebel crescut la tara fiind) nu am mancat nimic mai aventuros de fel, iar cum nu am ajuns nici macar in Australia cea visata, nu cred ca co(sic again!)respund cerintei. In plus, nu trimit castigatorul si pe Luna (sau macar mai aproape de ea), doar ii fac antrenament pentru Spatiu.

Asa ca zic io, ma potrivesc mai bine pe cerintele “pamantesti” ale domnului CC with a catch, care-si cauta coleg/a de blog, si anume “Scrie pe blogul tau despre importanta unei calatorii initiatice, pe care trebuie sa o faci cel putin o data in viata. Poate sa fie o calatorie geografica, una sufleteasca, una spirituala sau cum vreti voi sa fie. Doar sa inteleaga toata lumea ca este o calatorie in urma careia inveti enorm si care te ajuta, la final, sa te schimbi in bine.”

Iar cum in cazul meu o calatorie sufleteasca si spirituala nu a putut merge decat in paralel sau ca si consecinta a unei calatorii geografice, mai ales solo, trebuie sa le descriu impreuna, nu?

DEX defineste CALATORIA drept “Acțiunea de a călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat)”. Desi disputata, o teorie presupune ca originea cuvantului vine de la “cale=>latină caballus=>vb. *caballare sau *caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvântul călător "persoană care merge călare" și, mai târziu, "persoană care călătorește".

Cea mai “aventuroasa” prima (nu singura, da?) calatorie din viata mea ever a fost cand am emigrat prima data, desigur. La 19 ani. Din Slatina, Olt, la Sibiu, Sibiu. Cu trenul Sageata Albastra, nu cu calul. Pe vremea cand se intra doar cu examen de highly skilled immigrant si viza de flotant pe pasaport (acuma ca m-am maritatara cu un sibian, am primit cetatenie!). Trist ca nu avusesem viata de liceu traind in casa cu doamna Elena Ceausescu, dar ce vida loca am trait in primii 2 ani de faculta (ca atata mi-a luat sa imi consum refularile), tulai, Doamnie! Eram numai in clube, bailando, biliardo giucando, tigari si alcool consumando, la examene picando, d-astea de tineret scapat de acasa.

[caption id="attachment_165" align="aligncenter" width="300"] Prin Sibiu, 2002-ish? n-aveam nici o treaba, purtam tricouri cu Mickey Mouse, blugi evazati, ma vopsisem in cap rosu turbat, I was living the life, man!”[/caption]

Paralel cu asta invatam insa sa ma descurc singura. Sa nu imi mai faca doamna Ceausescu curatenie dupa mine tot timpul sub deviza pionieratului “tu invata, ca de nu, ajungi sa speli WC-ul la mine la scoala”, sa nu imi mai gateasca si sa-mi lase mancarea pe masa gata de a fi consumata la ore fixe, sa nu imi mai faca toate cumparaturile. Descurcandu-ma singura, am invatat in sfarsit sa mai depind si de mine. Am invatat sa descopar in mine resurse de a merge mai departe, fara sa mai fug sa cer subit ajutorul sau sa mai traiesc in lancezeala stiind ca ma scoate altcineva din rahat de fiecare data. Iar in creier au inceput atunci sa se faca noi conexiuni, sa se arda neuroni din zone neexplorate anterior.

Drept urmare, am prins curaj si, cu o energie pozitiva debordanta, la 24 de ani am emigrat in Uca. Tot cu viza. Tot singura. Si cred eu, primii 2 ani de emigrare in Uca (2004-2006), atunci cand am fost singura, m-au intarit si otelit asa a la doamna Thatcher. Vorba cliseica a tatuajului Anjelinei Jolie “ce nu ma omoara, ma face mai puternica.”

[caption id="attachment_166" align="aligncenter" width="225"] vara 2004: cu biletul ala am intrat eu sa vizitez Houses of Parliament si eram asa mandra ca am ajuns sa intru in cladirea ce numai in pozele din carti la scoala o vazusem, de parca inventasem coada la pruna![/caption]

Am supravietuit primului zbor cu avionul din viata mea (io sunt din aia de la decolare inchide ochii, isi infige unghiile in manerele de la scaun, face o mie de cruci cu limba in gura si zice “Doamne, maica, ce-au mai inventat si astia” si se gandeste ca intri in avion ca minerii in mina, fara sa stii daca mai iesi). Am supravietuit si dorului de casa (zau ca 6 luni am plans ca-n aia cu ia-ti mireasa ziua buna, de la tata, de la muma, de la frati, de la surori, de la …nu stiu ce cu flori), si bronsitei, si astmului, si schimbatului de 5 familii (eram au-pair, aveam grija de copiii englejilor) pe motiv ca nu am acceptat sa fiu tratata ca un membru inferior al societatii, si aruncatului in strada cu bagaje fara nici un ban in banca sau buzunar.

Ok, si poate nu am ramas cu barca in deriva in mijlocul Tamisei, dar am batut in deriva strazile Londrei in lung si-n lat (de-aia nu mai aveam nici un ban in buzunar sau banca). Si am fost la cursuri de engleza cu profesori nativi (si cu studenti din tata lumea asta mare, de am simtiti cum e sa fierbi in “the multicultural melting pot of London” (oala de con-topire multiculturala) de am invatat in sfarsit sa vorbesc fluent si cursiv. Si ca sa-mi gasesc job (pentru a-mi asigura de-alea esentiale: acoperis deasurpa capului si ce pune pe masa), m-am adaptat imediat la piata muncii si am facut de toate cum am putut mai bine. Inclusiv curatenie in case din alea cu 8 camere, 5 bai, casa piscinei, casa cainelui, casa au-pair-ului, casa puricelui etc.

Castigam acum la scoala vietii libertate, independenta, pace si cadentza. Mi-am cumparat prima rabla din viata mea, cu cazarea si mancarea asigurate aveam multi bani de buzunar de cheltuit, legam prietenii cu oameni de peste tot din lumea larga. Cu unii am ramas pretenara pe viata, chiar daca locuiesc la capatul celalalt al Pamantului. Experimentam culturi diferite, mancare diferita, un stil de viata asa “fridom and liberty” cum zice Bidi.

Si eram tot prin calatorii mai apoi, prinsesem gustul: ba cu rucsacul prin Italia in 2005, (m-am indragostit iremediabil de Italia, am decis atunci ca intre Roma, Venetia, Pisa, si Florenta, aceasta din urma va ramane in sufletul meu cea dintai), ba cu barca prin Thassos in 2007, ba cu trenul “subacvatic” la Paris in 2008, (cu aceleasi cruci cu limba sa ma duca Eurostarul la destinatie), ba cu masina prin Zakytnhos in 2010, trai neneaca dupe cum urmeaza:

• Italia 2005

[caption id="attachment_167" align="aligncenter" width="300"] Chiar ca non puoi aspettare! Ca sa calatoresc, desigur.[/caption]

[caption id="attachment_169" align="aligncenter" width="225"] Mi-am luat de la gura pentru porumbei prin San Marco, Venetia[/caption]

• Thassos, 2007:

[caption id="attachment_170" align="aligncenter" width="300"] da, pe atunci eram blonda, plictisita de roscat, am fost candva si neagra a la Morticia Adams[/caption]

[caption id="attachment_172" align="aligncenter" width="300"] Cred ca intr-o viata anterioara am fost pisica (a nu se citi CAT WOMAN), pur si simplu le iubesc[/caption]

[caption id="attachment_173" align="aligncenter" width="300"] Mi-am rasfatat papilele gustative experimentand chestii noi[/caption]

[caption id="attachment_174" align="aligncenter" width="300"] Thassos e de vis. Punct.[/caption]

[caption id="attachment_175" align="aligncenter" width="300"] ce va spuneam cu harta? Mai ales in limba greaca, da limba aia de am ratat iesirea de pe autostrada cat timp incercam sa descifrez EXODOS pe indicator![/caption]

• Paris, 2008:

[caption id="attachment_176" align="aligncenter" width="225"] in gara in Paris cu vesnica harta, cred ca as putea totusi sa particip linistita la concursul Heineken, ca zau is Dropped, bine, nu la fel de dropped ca soacra-mea care atunci cand i-a cerut socru-meu cel ratacit prin Bulgaria harta Europei, ea i-a dat harta cu Muntii Apuseni...[/caption]

[caption id="attachment_177" align="aligncenter" width="225"] La Tour Eiffel a 300 metres, l-am gasit totusi[/caption]

• Zakynthos, 2010:

[caption id="attachment_179" align="aligncenter" width="300"] tot cu rucsacul in spate, da?[/caption]

[caption id="attachment_180" align="aligncenter" width="300"] Gerakas beach, formatiuni "lunare", deci pot sa spun ca am ajuns si pe Luna, aici pe Pamant[/caption]

[caption id="attachment_181" align="aligncenter" width="300"] Blue Caves[/caption]

[caption id="attachment_182" align="aligncenter" width="300"] Navaggio beach![/caption]

[caption id="attachment_183" align="aligncenter" width="300"] Din nou un loc de vis, Navaggio beach[/caption]

Candva, in acest timp, mi-a cazut in mana si cartea “Conversatii cu Dumnezeu” a lui Donald Neale Walsch si am inceput si evolutia spirituala. Nu mi-a mai fost FRICA de a ajunge sa ard in flacarile Iadului daca nu ma spovedesc sau nu imi fac o mie de cruci programate. Si mi-am reamintit de linistea, pacea si de experienta cu lumina aceea puternica simtite cand m-a calcat la 18 ani masina si pluteam spre greener pastures. Si am inceput iar sa cred: de data asta in mine ca parte din ceva mai mare si mai puternic care ne inconjoara.

Nu a fost doar o calatorie care m-a schimbat. Au fost mai multe care au contribuit de fapt la una mare, asta de viata. M-a schimbat in bine aceasta “calatorie” de viata pana acum? As zice ca da. Intr-adevar, nu imi mai gasesc locul, apartenenta, radacinile (am emigrat iar in Uca in 2008 si re-emigrat inapoi la Sibiu in 2011), dar ma simt mai puternica, mai descurcareata. Sunt si independenta? Checked. Are fie-mea un model de incapatanare (sau cum zice tacsu “de a da din coate sa se strecoare ca sa reuseasca asa ca oltenii”) cu de la ma-sa citire? Oh, yes she does. (Calatoria de a deveni mama si a creste un pui de om a fost de departe cea mai life-changing din ultimii 2 ani, am fost fortata sa invat ce este rabdarea in conditii “optime” de desfasurare a activitatii de manager copil.)

Intre timp, va recomand cu multa caldura sa va luati cu –cu!raj inima in dinti si sa pasiti in afara zonei de confort in care poate va aflati, de ex: daca sunteti absolventi de liceu si vreti sa dati la faculta, mergeti fratilor in alt oras, plecati de la mama de acasa sau riscati sa deveniti niste putori egoiste cum am fost eu in liceu, daca aveti 30 de ani + si stati tot la mama acasa, get out of there now, ca de' nu, vorba lu’ mama, nu va mai ia nici Dr..ulea de nevasta, daca va tot c..itzi daca sa plecati din tara sau nu, go for it! Nimic nu se compara cu testarea limitelor personale in scopul devenirii mai puternici, mai cu-cu!nostinte de viata, mai cu experienta, mai cu incredere in sine.

Si, ca sa incheiam o data, avand in vedere ca in continuare invart pentru Uca niste bani de colo colo si ma uit toata ziua la neste grafice financiare, io zic ca, as per below graph, a calatori fizic din punctul A in punctul B (cu calul, trenul, masina, avionul) nu are nici o importanta si nici o relevanta daca acea calatorie sufleteasca ce se desfasoara in paralel nu te ridica la o vibratie spirituala inalta. Asa ca astept cu mult interes sa vad pe unde ma mai va purta la vida loca. Am zis, am zis.

Grecia 2013, partea a II-a, Vourvourou, Halkidiki

No, gata. O facuram si p-asta. 2,400km parcursi cu masina, plecati in 19 iunie seara din Sibiu si intorsi acasa pe 1 iulie dimineata. Aproximativ 1,600EUR cheltuiti cu tot cazare, benzina, mancare, vigniette, vapoare, taxe de bac etc. Traseul a fost lung, obositor, (cu copilul de 1an si 10 luni in masina pe distantele astea nu mai facem), dar si foarte variat si plin de activitati: Sibiu=>Bucuresti=>(dormit 1 noapte)=>Sofia=>(dormit 1 noapte la Fashion hotel)=>Vourvourou, Halkidiki (7 nopti la Hotel Thalassokipos)=>Sofia (iar 1 noapte la Fashion hotel)=>Bechet (am trecut cu bacul la mamaie sa o vizitam, am dormit 1 noapte)=>Slatina (dormit 1 noapte)=>Sibiu!!! (dormit de curs din gura de cand am ajuns si pana in prezent cand scriu asta)

Stiti din prima parte pe unde ne-am oprit, asa ca azi ne axam mai mult pe impresiile de vacanta cat inca mai sunt la cald, din Vourvourou.

Noi am mers pe ruta rosie cu 2 opriri peste noapte, nasii nostri pe ruta verde, prin Macedonia, mers dintr-un foc plecati de la 12 noaptea din Timisoara, dar insotiti de alti prieteni, noi am venit singuri si am preferat sa nu mergem noaptea cu copil mic prin tari straine.

Locatia hotelului Thalassokipos ne-a intrecut asteptarile: cocotat pe varf de deal, ascuns printre maslini, leandri si tufe de lavanda, ne-a oferit cele mai pitoresti imagini din concediu. Pe langa faptul ca ne trezeam si adormeam cu peisajul de mai jos, luam aerosoli pe balcon, era si foarte liniste, iar faptul ca aveau micuta lor plaja privata la poalele dealului ne-a ajutat enorm cu asta mica ce tot cerea la apa, apa, apa inainte de nani.

[caption id="attachment_188" align="aligncenter" width="300"] vedere de la balconul "nostru", Thalassokipos hotel[/caption]

Terasa lor de la barul hotelului (unde nu servesc decat pizza si placinte cu feta sau spanac ca papa), la randul ei cocotata pe la mijlocul dealului, ascunsa printre maslini, era vizitata de foarte multi turisti necazati acolo, dar care cautau muzica buna si atmosfera intima, departe de agitatia din sat. Am cautat si noi atmosfera intima intr-o seara in care am pus-o pe fie-mea in hamac cu tableta in brate sa se uite la desene cat sa bem si noi un vinisor asa, romantic, dar cand a cazut fie-mea din hamac si a inceput sa-i urle trompeta intre maslini cred ca i-a trezit si pe calugarii de pe muntele Athos din vecinatate.

Nu mai vorbim de stres cu scarile fara numar fara numar, chiar nu a fost foarte child friendly hotelul

[caption id="attachment_189" align="aligncenter" width="300"] Terasa barului de la hotelul Thalassokipos[/caption]

Vorba sotului meu am platit de fapt “pay-per-view” (platesti ce vezi, ca la TV) 60EUR pe noapte, ca in mare conditiile din camera nu au fost stralucite de banii astia. Pentru familie cu copil nu numai ca nu au avut tarc copil sa ne ofere si ne-am carat noi cu al nostru dupa noi, dar nici patul nu era dublu, erau 2 single-uri lipite. Pe sub paturi se decojisera tabliile, plasele de tantari aveau niste gauri in ele de ne-au macelarit dusmanii cu tot cu Raid-ul din priza si uleiul de pe corp, apa in baie nu venea cu presiune, la un moment dat s-a oprit de tot cand au fost multi cazati in hotel. Dar, curatenie facea tanti zilnic, bucataria era dotata cu toate vasele necesare, Lidl-ul din Nikiti ne-a salvat pentru mic dejun si pranz sau cina, mancam doar 1 data pe zi la restaurant. Mai precis la taverna Gorgona (=Sirena, chiar are o statuie cu sirena la intrare) prima pe stanga chiar din sat Vourvourou unde am mancat cea mai buna mancare cat am stat acolo, chit ca nu scapam sub 44-53EUR la o masa http://www.halkidiki.com/gorgona/.

Satul Vourvourou se intinde mult si bine pe plaja, nisipul fin, apa mai mica la mal cat sa se joace copiii. Am gasit noi si plaja Fava (directii si poze descrise aici https://www.facebook.com/media/set/?set=a.605728152781113.1073741835.596076673746261&type=1) care este descrisa ca fiind cea mai exotica din Vourvourou, dar cum avea pietre in loc de nisip si apa adanca la mal, nu ne-a impresionat prea tare. Asa ca am ramas clienti fideli plajei Karidi: nisip alb, fin, apa mica mult in larg cam ca la Mamaia, stanci, copaci pentru umbra, fara muzica tare si baruri din 3 in 3 pasi.

[caption id="attachment_190" align="aligncenter" width="300"] FAVA Beach[/caption]

[caption id="attachment_191" align="aligncenter" width="300"] KARIDI beach[/caption]

Cum copilul a inceput sa se plictiseasca de atata mers cu orele la apa si la nisip de 2 ori pe zi, de nu-i mai ajungea programul de “piatra mica intra-n sticla/piatra mare pleaca-n mare” (faptul ca am fost si singuri, fara alte familii cu copii, a fost iar un minus in concediu, ca fie-mea ma tot intreba de “pii? Pii?”), am fost si cu vaporul in mini croaziera la Muntele Athos pe bratul vecin ca sa mai treaca o zi.

Am plecat din Ormos Panagia cu ditamai “bhaca” cum ii zicea fie-mea, am hranit din zbor (al lor, nu al nostru) pescarusii cu gogosi la 2EUR bucata, am baut cafea greceasca, am vazut cu binoclul manastirile de pe Athos si ne-am mirat ca erau dupa calendarul bizantin cu 13 zile in urma noastra, dar cu 3 ore inaintea orei noastre (26 iunie la noi=13 iunie la ei, dar ora 1pm la noi era ora 4pm la ei, ora noastra insemnand si ora Romaniei, ca era aceeasi ca in Grecia), ne-am plimbat prin portul Ouranoupolis cautand o icoana in care Iisus zambeste si are o expresie calda, de iubire a semenilor, si nu am gasit nimic, am dansat apoi pe vapor cu grecii si romanii si engleJii in cadrul programului artistic oferit de 30EUR de persoana biletul. M-a marcat cat de frumoasa era grecoaica ce dansa in program, cu tenul ei perfect, pielea bronzata uniform, ochii negri, parul negru, ondulat.

Cum alaturi de copil am inceput sa ne plictisim si noi, am mers cu masina si pana in Neos Marmaras (la vreo 30km de Vourvourou) unde aveau sa se cazeze nasii nostri, in speranta ca vom gasi acolo croaziere mai interesante. N-am gasit. Am mancat si acolo bine la taverna cocotata chiar pe dealul din port, acolo de unde plecau vasele de croaziera sau taxi-urile pe apa catre hotelul de peste garla, nu acolo unde erau vasele pescaresti. Plaja din stanga portului era ok, tot fara nisip fin, dar pietricelele erau micute, rotunde, numai bune la exfoliere, iar apa mica la mal, dar mai rece decat in Vourvourou. Ne-am pierdut un pic cu masina pe strazile groaznic de abrupte din orasel, dar ne-a atras faptul ca era “viata” acolo: multe locuri de papa, 2 farmacii, magazine, trenulet pentru copii.

La intoarcere am reusit sa facem mai multe poze in Sofia la Fashion hotel, fie-mea s-a imprietenit cu simpaticul barman Kiti (cum ii zicea ea lui Kristian), dar cum nu are nici 2 ani nu m-am alarmat prea tare de data asta de alegerea ei. Ne-am dus un pic si pana la Paradise Mall in Sofia, cica cel mai mare din Bulgaria, ca era la 5minute de mers pe jos de hotel. S-a ales si Mukallita cu un parfum de acolo, d-ala pe bune, nu la mostra, da?

Din Sofia am mers apoi la Bechet si am trecut cu bacul in port la mamaie, de am avut parte si de mini croaziera pe Dunare. Am asteptat de la 12am la 2pm sa vina bacul romanesc sa ne ia, ca eram doar 3 masini la rand, dintre care una din ele ne-a si palit usor pe bac in carligul de tractare remorca, ca cica ii sarise olteanului masina din viteza (la ce si-a auzit de la mine ma indoiesc ca o sa-i mai sara vreodata ceva din ceva). S-a distrat fie-mea la maxim cu puisorii pufosi, cu Pitu (=pisu), cu Ham-ham, a cules rosii din gradina, s-a udat leoarca in ploaia care a inceput de cand am pus noi picior in Romania iar si care ne-a urmarit pana la Sibiu!

[caption id="attachment_203" align="aligncenter" width="300"] Am raspuns invitatiei de a fi oaspeti si am dormit la mamaie[/caption]

Duminica am mers la Slatina ca sa-si vada bunica nepoata, i-a facut fie-mea o demonstratie de dans si cantec pe muzica greceasca, am mai dormit si acolo o noapte.

Iar luni, 01 iulie 2013, am revenit la “oaiele” noastre. In Sibiu.

In principiu, a fost ok, (incomparabil superior concediului din Olimp, Ro, de anul trecut, chit ca si acolo am dat 200Ron pe noapte la cazare fix pe plaja), dar “I didn’t fall on my back” (n-am cazut pe spate, cum zice Bidi) cum a fost cand am mers in Thassos de exemplu. Insulele sunt mult mai faine decat continentul, asa ca deja urmatorul concediu il planificam in Creta, cu avionul, la un all inclusive, cu inchiriat de masina, ca sa nu ne mai hamalim.

The End.