Despre sex, nastere, moarte: cand si cum?

Despre sex, nastere, moarte: cand si cum le spunem copiilor? Un interviu cu psiholog clinician Oana Vasiu, Sibiu, detalii contact aici.

M: “Buna, Oana. In primul rand iti multumesc pentru acordarea acestui interviu. Este primul meu interviu, nu am nici reportofon, nici telefon destept pentru inregistrare pentru ca am spart doua, dar am in geanta un carnetel si un pix, si in cap niste intrebari. Existentiale, desigur. "

Ideea unui interviu cu tine (psiholog clinician, Master in psihoterapie analitica, mama) mi-a venit intr-o zi, in Piata Mare, Sibiu. O mama imi povestea despre fiul ei de 4 ani si 3 luni care refuza sa mai faca pipi (in urma unei mini interventii chirurgicale in zona cu pricina later edit: plus exemplul/influenta unei verisoare mai mari care refuza sa mearga la toaleta). Cum Giugiuka mea manifesta si ea probleme similare cu alte cauze, am intrebat-o: ‘Si ce i-ai spus ca sa faca pipi? Eu ii arat fie-mii un balon imaginar cu palmele rotunjite, iar apoi ii explic <Mami, vezica ta de aici (pun degetul si revin la forma balon) e acum plina plina cu pipi si se umfla umfla umfla si e posibil sa faca POC! Ceea ce doare foarte tare si ar fi nevoie sa mergem la spital sa o lipeasca la loc.>, dupa care chiar face pipi.’

[caption id="attachment_817" align="aligncenter" width="150"] "Nu viau sa fac poc! Viau sa fiu felicit! Ai baut multa limonada, scoate pipiul din mine sa faci loc pentru suc!"[/caption]

Raspunsul ei a fost: ‘I-am spus ca daca nu face moare, a intrebat si ce se intampla si i-am raspuns ca te ingropam si plangem mama dupa tine.' (later edit: dupa multe alte explicatii de ce se poate intampla rau, cf. comentariul mamei cu care am vorbit, postat mai jos.)

Ulterior, citeam pe un blog despre cum mommy blogger (mamica blogaritza) intreba ce sa-i spuna fetei de 3 ani care intrebase pe unde iese bebe nr 2: adevarul sau taietura la burtica? Si erau comentarii despre cum sa spui adevarul!

Ambele raspunsuri au trezit in mine o reactie instinctiva de “Nicusor, stai usor”. Cum adica prezentam copiilor asa mici scenarii existentiale sub forma adevarului crunt, agresiv, socant? Traim intr-un ritm alert, avem acces la informatie mai mult ca niciodata, dar chiar vrem ca ai nostri copii sa stie TOT din fasa daca s-ar putea? Cand este un copil pregatit sa stie mai multe?”

Oana Vasiu: “Stim ca un copil e pregatit din perpectiva dezvoltarii sale psiho-emotionale sa afle ceva nou, in momentul in care intreaba el. Daca parintii sunt deschisi, (depinde si de societate si de tabuuri) vor vorbi cu copilul curios despre ‘Ce inseamna asta?’, atenti fiind la cat intreaba copilul. Exprimam raspunsul la mod general, nu explicit, la nivelul lui de intelegere din acel moment.”

M: “Ok, uite, pentru continuitatea povestii, hai sa vedem cu Nasterea de exemplu. Giugiuka m-a intrebat din senin intr-o zi pe strada, la plimbare, tinandu-ne de mana, ‘mami, cum am venit eu ‘a tine in butica? De unde?’ Ca sa nu intru in blocaj si ca sa raspund, totusi, ceva, am deschis gura cu un ‘Mami, eu chied ca tu ai cobolat la mine in butica pe o raza de lumina, de pe o steluta de sus din cel. M-ai vazut de sus si m-ai ales pe mine sa fiu mamica ta. Si sunt foalte felicit ca m-ai ales pe mine.’

[caption id="attachment_809" align="aligncenter" width="400"] Si inca mai mangaie lumina copilul binecuvantat.[/caption]

Am spus asta ca sa nu ajunga fie-mea ca in povestea cu barza relatata cuiva de un domn, caruia, copil mai marisor fiind, la spital, i s-a spus dupa ce a vazut niste sange la mama lui ce nascuse bebe 2, ca era de la barza care se lovise cand intrase pe geam cu bebele.”

Pauza de rasete.

O: “Da, barza, Tudi al meu stie ca s-a nascut din burtica mea, dar vrea sa puna zahar pe pervaz pentru barza ca sa-i aduca un fratior.”

M: “Stiu! Eu am pandit-o mai rau ca pe Mos Craciun! Deci, cum facem? Le spunem ca nasterea e vaginala sau explicam cu a taiat nenea dotolu’ bultica sa scoata pe bebe? Mie mi-a rezolvat problema vecina de palier, bunica lui Catalin, i-a explicat fie-mii despre cezariana, fara sa o intrebe nimeni (n.a. din ciclul “Viata la bloc ar trebui interzisa prin lege”), iar fie-mea a parut multumita, nu a intrebat deloc despre cum si pe unde iese bebe.”

O: “Cand copiii inteleg diferentierea sexuala le explicam ca nasterea e vaginala. Pana atunci le povestim ca, pentru a se naste, mama a mers la spital si domnul doctor a scos copilul din burtica mamei. Sexualitatea (penis vs vagin) vor incepe sa o priceapa mai bine inspre 6 ani. Este bine sa fie pregatit, dar mai bine intrebati-l ‘Dar TU ce stii despre asta?’ Imi spunea o mama ca fiul tot folosea cuvantul ‘Pula’. Si am sfatuit-o sa-l intrebe ce crede el ca inseamna, i-a raspuns cu totul altceva. Cand i-a spus mama ce este si am rugat-o sa-l intrebe daca vrea sa-l si arate persoanei respective careia ii adresa cuvantul, s-a linistit copilul.

La fel si cu baiatul care auzise cuvantul ‘Sex’. Spunea tuturor ca el face sex cu invatatoarea. Acelasi scenariu, am rugat-o pe mama sa il intrebe ce crede el ca inseamna, raspunsul a fost, cum era de asteptat, complet diferit de realitate. Dupa ce am sfatuit-o sa-i spuna ca a face sex cu cineva inseamna a sta complet dezbracat in fata celeilalte persoane, nu a mai facut copilul sex cu invatatoarea. Daca nu ii intampinati voi pe el cu acel ‘Dar TU ce crezi despre asta?’, veti risca sa transpirati inrosite precum in reclama cu mama explicand fetei in bucatarie despre ce inseamna VIRGIN, cand ea doar intrebase ce citise pe sticla ‘Virgin Olive Oil’.” (video hilar aici).

M: “Ca tot veni vorba de penis si vagin, fie-mea acum stie doar ca baietii fac pipi cu putzulica, iar fetitele cu pasalica. Dar am citit in 2 carti, printre care si asta cu ‘Mami, tati, ma auziti?’ a lui Jacques Salome, despre faptul ca incep sa-si descopere organele genitale astia mici de pe la 2 ani, sub forma jocului cu ele, in apa la baie, iar ca cel mai tampit lucru pe care poti sa-l faci e sa-i zici alarmat ‘Ce dracu’ faci acolo? Ia mana, e rusine!’”

O: “Absolut! Explorarea genitala e normala. Cu reactii negative nu facem decat sa generam sentimente de rusine, vinovatie, blocam sexualitatea, ceea ce conduce in timp la tulburari sexuale grave. Putem desigur, sa le explicam, ca ce fac ei e normal, dar nu facem asta de fata cu alte persoane.

Cat despre Rusine. Depinde de parinti. Au parintii rusine? Sunt mame care alapteaza in public. Copii care umbla dezbracati. Ce urmaresti sa invete copilul tau? Sa fie prudent, precaut? Sa fie pudic? Sa nu arate mare lucru? Va exista mereu o baba (n.a. din ciclul “Babele cu opinii necerute ar trebui interzise prin lege”) care sa-i spuna prietenei mele din Germania despre fie-sa in chiloti ca ‘e rusine, umbla ca tiganii.’ Asa ca, recomand un ‘In societatea noastra, pe Pamant, nu ne dezbracam in public’ in cazul in care copilul vrea sa umble dezbracat pe strada.

M: “Acum ca am vorbit despre nastere si sex, firul tesut al povestii merge la o alta problema existentiala dificila, si anume la Divort. (n.a. asta pentru ca inca nu am terminat articolul in lucru despre Casatorie, si ‘De ce se casatoresc oamenii?’) Provin din familie de divortati, la fel si sotul meu, cunoastem oameni divortati, cred ca mi-am amenintat dupa nastere sotul cu divortul si ‘imi fac bagajele, iau copilul si plec la mama’ de vreo 379 de ori, ce ii spunem copilului in caz de?”

O: “Mami si tati pot sa se certe, sa se supere. E posibil sa nu mai locuiasca in aceeasi casa. Mami si tati vor ramane ai copilului respectiv. Imagineaza-ti triunghiul relational Mama Tata Copil: linia care se taie este intre M si T, nu intre C si M sau C si T.

[caption id="attachment_810" align="aligncenter" width="300"] sursa: lightworkers.org[/caption]

*

Eu as prezenta asta sub forma de poveste: Familia soriceilor. Pentru ca mama-soricel si tata-soricel nu se mai intelegeau, tata-soricel s-a mutat in alta casa, iar puii au ramas sa locuiasca cu mama. Dar, de cate ori le era dor de tata, mama-soricel il suna iar puii povesteau cu tatal lor. Daca doreau, se intalneau cu el in oras, mergeau in concedii cu el, sau chiar dormeau la el acasa in unele nopti, dar apoi reveneau la mama lor acasa.

Am scris si pe blog despre divort, ma poti cita.” (articol AICI.)

M: “Ok, dupa nastere, sex (n.a. sau ce a fost mai intai, oul sau gaina?) si divort, in ordinea fireasca a lucrurilor ajungem la Moarte (n.a. from za cycal ‘Life is hard and then you die.’ ). Eu am trait experienta cu lumina in timpul accidentului de masina de la 18 ani si cred in lumina. Asa ca, dupa ce i-am spus fetitei mele ca a coborat de pe o raza la mine in burtica, povestea a continuat cu ‘dupa ce suntem muliti ca polumbelul din parcare, mami, din corpul mulit, iese raza de lumina si urca inapoi la steluta ei.’ Stii ce mi-a zis?:

Giugiuka: ‘Mami, o sa vii si tu cu mine pe steluta mea?’

M: ‘Desigur, draga mea.’

Giugiuka: ‘Dar, mami, nu avem loc amandoua pe steluta, melgem pe luna.’”

[caption id="attachment_812" align="aligncenter" width="413"] sursa: stooffi.com[/caption]

O: “Da, e ok povestea cu lumina si cu raza, mai ales daca si parintii cred in asta. Tot sub forma de poveste, eu expun moartea ca o deterioare atat de grava a corpului, incat sufletul nu mai poate sta acolo si se muta in casa din cer, dar sufletul primeste o casa noua in cer si se intalneste cu cei dragi si apropiati care au murit si ei.

Daca e mic copilul si nu stie ca batranii mor primii, nu e necesar sa-i spun ca mor eu inaintea lui. Cand Tudi mi-a zis ‘Mami, asa-i ca tu nu mori niciodata?’, i-am raspuns, ‘Da, mami, asa e, nu mor niciodata, sufletul nu moare.’ In contextul in care eu cred asta, desigur.  Corpul e posibil sa moara, daca nu cred in suflet ii prezint altceva, specific culturii noastre. Este insa, un abuz, sa fiu prea explicit inainte ca cel mic sa fie pregatit din perspectiva psiho-emotionala sa inteleaga. Daca ii spun ca mor, trezesc in copil sentimente de abandon, anxietate.”

M: “Noi recent am ingropat cu asta mica un pui de vrabiuta ‘mulit’ si am profitat de interesul ei crescut pentru desenele animate ‘Bambi 1’, ‘Bambi 2’ si ‘Regele Leu’ pentru a explica <Za Circle of Life> (n.a. Ciclul Naturii, nu Circul Vietii, desi...):

M: ‘Mami, o ingropam pe vabiutza in groapa asta, ca se strica pe ea canitza.’

Giugiuka: ‘Da’ de tze?’

M: ‘Pai ca e mulit corpul si o sa iasa din el niste viermisori mici, ca rama aia pe care ai tinut-o tu in mana la pestera, mai tii minte?’

Giugiuka: ‘Da’ de tze?’

M: ‘Pai, vin apoi alte vabiutze si papa viermisorii.’

Giugiuka: ‘Da’ de tze?’

M: ‘Pai, ia spune-mi, cand tie ti-e foame in butica, tu ce faci?’

Giugiuka dupa cateva secunde de gandire: ‘Pap pasghete.’ (n.a. spaghete, care arata ca niste rame, nu?)”

Oana Vasiu: “Sa-ti spun cum a fost cu pestele meu auriu? Poveste ASA NU: am fost plecata, a murit, intoarsa acasa tata m-a trimis sa ma uit in frigider, acolo am gasit pestele mort!”

Iar pauza de ras.

O: “Eram adolescenta, nu m-a traumatizat umorul negru totusi. Revenind, daca refuza copilul papa, pipi, caca, somn, apa, ii explici si ii tot explici: ‘Corpul tau are nevoie de apa, papa, somn etc. Daca nu, se imbolnaveste. Si trebuie sa mergem la spital si ne inteapa doctorul cu acul sa ne puna o perfuzie. Fara papa, apa, somn, ne putem imbolnavi foarte rau si E POSIBIL (nu sigur) sa murim. Corpul ramane mort, iar sufletul pleaca pe steluta’. Explicam cum functioneaza corpul (ex. Vezica si balonul), desi nu toti oamenii stiu.  E nevoie de RABDARE. Daca nu, ajungem sa amenintam pentru a prelua controlul, actionand in panica parintelui care crede ca viata copilului este in pericol.

Rolul nostru este sa explicam, sa ghidam, sa invatam, nu sa amenintam si sa controlam copiii.”

M: “Deci, ca sa sintetizam: vorbim in general, sub forma de poveste, detaliam doar cand copiii mai cresc si sunt pregatiti sa afle, vin ei la noi sa intrebe, si nu uitam foarte importantul ‘Dar TU ce crezi ca inseamna asta?’

Oana, iti multumesc inca o data pentru timpul acordat si rabdare, pentru sfaturi, le gasesc foarte utile. Inainte de a pleca din tara, vreau sa iau cu mine imaginea ta, bine ancorata in fotoliul tau in care ai respirat adanc si mi-ai vorbit calm de atatea ori, total naturala, dezinteresata de zulufii rataciti in par sau lipsa machiajului, asa ca o sa pastrez poza asta”:

De ce fac oamenii copii...- de prin carti adunate

"Mami, tati, ma auziti?"

De Jacques Salomé.

“Caci ei au propriile ganduri. Acesta ar putea fi laitmotivul unei carti care ne invita sa descoperim incredibila bogatie a limbajelor prin care copilul incearca sa se dezvaluie cu o lume plina de neprevazut si pericole. 

[...]

Cand copilul are acces la exprimarea verbala, incepe minunatul joc al transpunerii in cuvinte a trairilor si emotiilor, al ascultarii si al recunoasterii copilului ca individualitate. Copilul are puterea magica de a se face auzit, de a ne intelege fara cuvinte, de a ne permite sa ne intoarcem la propria copilarie pentru a umple golurile de tristete angoasa…trebuie doar sa ii ascultam.”

Asta citeam pe spatele cartii ratacita pe un raft, pe care am pus plictisita mana la cursul de teatru al fie-mii (Bridge Theatre, Str. G-ral Praporgescu nr 5., Sibiu, miercuri si joi de la ora 18:00, timp de o ora, unde actrita Alexandra Podu -later edit: de care Giugiuka s-a indragostit incat a stat o zi intreaga cu ea, fara mine, fara plansete!- tine ‘piii ocupati cu tot felul de jocuri interactive tip “Printesa, printesa”, vanatoare de culori prin casa si rezolva conflicte intre ei ca un adevarat expert in parenting, fara sa fi fost la conferinte ca mine, bebelusul ei este un fericit!) si unde am avut super surpriza de a ma intalni fata in fata cu actrita Ofelia Popii (de o modestie iesita din comun, vedeti interviul ei aici), graviduta de fetita si m-am balbait toata in fata ei, desigur, nici nu m-am prezentat, convinsa fiind si ca nu am ce sa spun si ca imi va uita instant numele), in timp ce asteptam pe terasa sa iasa Giugiuka mea de 3 ani afara si sa ma cheme. Nu m-a chemat, deci timp de 1 ora am avut timp sa citesc.

Tot pe spatele cartii mai scria si:

“Ma adresez tuturor celor care isi asuma responsabilitatea de a actiona personal si imediat, in vederea imbunatatirii relatiilor cu ei insisi si cu cei din jur.

Sa comunicam mai bine pentru a fi mai buni…

Sa fim mai buni pentru a trai mai bine…

Sa traim mai bine (n.a. nu Basescu a scris cartea asta, el nu este nici psihosociolog, nici formator, nici scriitor si nici poet si nu are nici licenta in psihiatrie sociala, poate doar in innebunirea maselor, si nu a contribuit nici la nasterea metodei de comunicare ESPERE, poate doar DISPERE) nu doar pentru a supravietui…

Pentru a obtine bucuria vietii si respectful fata de sine.”

Logic ca in marele meu sictir (dupa ce statusem efectiv toata ziua pe scaunul de birou din sufragerie lucrand pe laptopul de servici) prima mea reactie a fost, “Jesus, iar o carte despre copii imi cade in mana? Nu mi-ar cadea si mie erotismele din 50 shades of Grey, ca am auzit ca d-l Grey asta e plin de ele, tot despre copii? Inca nu am terminat ‘Mama si copilul’ a sotilor Capraru, in puii mei, sau ‘Cresterea copilului’ a dr. Benjamin Spock sau ‘Stima de sine a copilului’ de Tony Humphreys sau ‘Vaccinarea, eroare medicala a secolului’ de Dr. Louis De Brouwer!”

Pai, am facut “greseala” de a o deschide si sa incep sa o citesc si jur pe rosu ca e diferita de tot ce am citit pana acum. Domnul scrie in introducere “pe urmele lui Sigmund Freud, care, cu aproape un secol in urma, a deschis calea, pe urmele lui Francoise Dolto si stimulat de cercetarile sale, urmand multor altor cercetatori, descopar in ce masura lucrurile esentiale dintr-o viata sunt hotarate in primii ei ani.”

Dupa care, direct la paginile 14 si 15 intra direct cu desenul acesta cu un bebelus in burtica mamei, numerotand de la 1 la 5: embrionul (fetusul sau bebelusul, cordonul ombilical, placenta, lichidul amniotic, si membrana, extra in desen cavitatea uterina.

“In pantecele in care, de obicei, sta timp de 9 luni, el este legat de mama sa si, prin intermediul acesteia, de mediul imediat inconjurator, primitor, ostil, ori stresant. Aici e deja in pozitie de decolare, gata sa iasa pentru a-si incepe calatoria in viata.”

Pozitie de decolare. Nu m-am gandit niciodata la asta. Cum nu m-am gandit nici la detalierea dezmembrarii prin separarea dupa nastere, prin care copilul paraseste un “univers inchis, lichid, protejat, in favoarea unui univers infinit, mai mult sau mai putin primitor.”

De ce dezmembrare? Pentru ca autorul vede cele 5 elemente de mai sus ca 5 parti care alcatuiau acest univers inchis, elemente care se pierd definitiv dupa nastere pentru ca placenta este aruncata, la fel si cordonul ombilical, lichidul aminotic este spalat de pe jos, in sala de nasteri, ceea ce face ca toate aceste elemente care ne-au hranit si protejat timp de 9 luni sa fie violent inlaturate, sterse, pierdute.

Drept pentru care, convingerea profunda a autorului este ca, de-a lungul intregii noastre vieti, vom cauta cu indarjire, chiar si disperare uneori, sa regasim echivalentul simbolic al acestor 4 parti pierdute la nastere, prin intermediul relatiilor pe care incercam sa le legam cu altii:

1. Echivalentul placentei: in unele relatii vom cauta aspectul “nutritiv”, hranitor, de subzistenta. De exemplu, cei care spun despre partener…(a as zice eu) “Ma inghite, ma sufoca, ma mananca de viu, se tine scai de mine”, identifica de fapt un devorator de placenta. Simbolic desigur. Desi stiti ca exista si pe bune devoratori de placenta;


2. Echivalentul cordonului: sentimentul ca noi suntem legati si ca de fapt nu taiem niciodata cordonul in viata, ci prin el, vom permite sa treaca in interiorul nostru mesajele celor din jur, le vom interioriza;


3. Echivalentul lichidului amniotic: aspectul creativ al relatiei, stimulul datorita caruia in anumite relatii ne vom revela, ne vom deschide, vom dori sa dezvoltam resurse pe care le ignoram, pentru ca dorim sa scoatem la iveala tot ce e mai bun in noi insine. “Cand un copil sau un adult se simte reconfirmat, recunoscut, in el se dezvolta o infinitate de lucruri noi, dincolo de competentele obisnuite.”;


4. Echivalentul membranei: este simbolic pentru autor locul nostru in lume. Fiecare dintre noi are nevoie de un loc identificat, sa fie recunoscut, sa nu fie tot timpul fortat sa lupte pentru a-l pastra. “Pentru a exista, nevoia noastra esentiala de caldura, de afectiune, trebuie sa fie recunoscuta, inteleasa, satisfacuta. Nevoia de a fi recunoscut prevaleaza uneori chiar asupra necesitatii supravietuirii.”

Si pentru ca suntem fiinte relationale, iar legaturile ne lipsesc si ni le dorim, autorul scrie ca “exista o diferenta intre a trai si a exista. Poate ca putem trai singuri, dar, pentru a exista, e nevoie de cel putin doi oameni.”

Revenind la relatia cu copiii, la cum noi adultii ne concentram asupra lor in termini de bune intentii, de dorinte pentru ei, autorul citeaza sentimentele unei mame, care, pentru mine, raspunde in cateva randuri intrebarii “De ce ne facem copii?”:

“Pe cand purtam acest copil, adesea, mangaindu-mi pantecele, imi ziceam: ‘Copilul tau nu e al tau, nu iti apartine, el apartine vietii si viata il va lua. Si de pe acum trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca-ntr-o zi va pleca sa-si traiasca propria viata.’

Si imi mai ziceam:

‘Iubeste-l pentru el, nu pentru tine’, iar in timp ce gandeam fraza aceasta, o mare emotie s-a raspandit in mine. Corpul meu, plin de acest copil care se forma, resimtea toata gravitatea acestor cuvinte si toata abnegatia pe care o presupunem si renuntarea pe care o preziceau.”

 

Si eu care credeam ca sa imi aduca si mie la batranete o cana cu apa…

Atat am reusit sa citesc intr-o ora si abia astept sa ajung la urmatoarele sedinte de teatru ale fie-mii ca sa continui lectura. Daca v-a captat atentia si interesul, sigur gasiti cartea de cumparat la librarii, este publicata de Editura Curtea Veche. Iar daca v-a placut aceasta mini recenzie a cartii, dati vestea mai departe cu Like si Share.

In rest, este de la sine inteles ca va provoc la o intrebare incomoda: Voi, de ce v-ati facut copii? Raspuns mai jos la Comment sau pe pagina mea de Facebook AICI.

From Mukallita, wiz love.